5 gânduri ratate cu ocazia sărbătorilor de primăvară

  1. Iubește-te pe tine însăți/însuți. Cum te iubești tu, nu te iubește nimeni. Știu, ai defecte, o mie, le vezi la lupă, dar, din când în când, fă o cură de ieșire din sine și privește-te din afară. S-ar putea să înțelegi de ce mai stau oamenii pe lângă tine în loc să te arunce la leproși. Sau s-ar putea să pici într-o depresie mai adâncă decât groapa marianelor.
  2. Iubește-i pe cei de lângă tine, nimic nu-i mai relaxant și mai dătător de semnificație vieții decât sentimentul apartenenței la o familie, comunitate, sectă. Te ungi bine cu simțul datoriei împlinite, al jertfei de sine, al altruismului de care dai dovadă, al binelui călduț în care te scalzi fără să faci duș înainte, al fericirii aproximative. Fericirea aproximativă e ca trenul. Dacă vine, trebuie să te dai din drum că nu știi ce frâne are și cât ține linia. Dacă mai ai și norocul să conștientizezi toate lucrurile astea, s-ar putea să înțelegi ce importanți sunt ceilalți pentru tine. Sau s-ar putea să cazi într-o depresie mai grea decât situația României în cazul unui al treilea război mondial (Doamne feri!).
  3. Iubește-ți soțul, el e stâlpul tău, iubește-ți soția, ea e sprijinul tău, ajutorul necondiționat în caz de boli, lipsuri, scandal cu soacra, datorii, note mici la școală. Și chiar dacă nu-ți aduce flori când te-aștepți, chiar dacă nu ai când ajungi acasă o masă caldă, vă aveți unul pe celălalt în așternutul aproximativ (iar?!). Aici intervine priceperea fiecăruia de a simula o mâncare bună, așa cum o făceau gospodinele englezoaice în timpul bombardamentului Londrei, când praful de ouă era rege. Iar dacă îți pui iubirea în oglindă și ea se privește admirativ, în ciuda operațiilor repetate de cezariană, ai câștigat. Dacă refuză să se uite la ea și face analogii cu catastrofe mondiale, iar ai câștigat. Căci e mult mai ușor să câștigi o iubire decât s-o păstrezi. Sau s-ar putea să ajungi într-o depresie din care nu te scapă nici măcar debarcarea din Normandia.
  4. Iubește-ți amantul/amanta. Iubirea asta e una (și mulți mă vor înjura acum, aveți răbdare) pură și nepătată. De cheltuieli, de rate, de vomă, febră, vase și wc-uri nespălate etc. La amant/ă duci doar nevoia de altceva. Îți faci pachet din neajunsuri, doruri și amintiri frumoase, le pui o fundă și le dai de model. Când ajungi să ai un/o amant/ă, deja cam știi c e vrei sau ce nu (mai)   Și ești un/o norocos/norocoasă.  Celălalt va ști, la rândul lui, să nu pună întrebări incomode, să privească doar la pachetul ambalat frumos, să dezvolte nevoia de el pe terenul unei realități alternative care, în  momentul izbirii de universul curent, va provoca inevitabil explozii planetare, iar ființele implicate, ca într-o călătorie în timp când se întâlnesc eurile din diferite perioade, se vor anula reciproc. Harry Potter și Hermione Granger au avut noroc. Poate ai și tu și poți trăi două vieți simultan, alții nu pot trăi nici măcar una. Sau dezamăgirea te poate scufunda într-o depresie din care nu mai ieși nici cu slujbe (deși e plină biserica de infideli).
  5. Iubește-ți mama. Asta da. Asta e o datorie, o plăcere, o nevoie. Și e o iubire încurajată. Ai voie s-o porți veșnic. Și poate va trebui s-o faci. S-o păstrezi tu singur/ă, fără ajutor. Căci mamele, din voia Domnului, nu sunt veșnice. Și mor des, chiar și atunci când te nasc pe tine. Dacă ai ști că mama ta va muri în curând, de ce moarte ai vrea să moară? Ai prefera una rapidă, de accident rutier sau una lungă de boală incurabilă? Ai putea tu să alegi? Ai putea sta să privești, știind că nu mai ai nicio putere decât să încurajezi pe ceilalți? Ce ți-ai spune ție, copil al mamei tale? Unde s-a dus mama? Stai liniștit/ă, nu ești în depresie încă. În depresie nu mai simți, privești doar zâmbind viața de lângă tine. Și te miri de puterea de speranță a celorlați. (Dana, te așteptăm!)
Advertisements

Despre femei, bărbați și planete

Mă amuză teribil domnii foarte cunoscători într-ale femeilor. Cu câtă râvnă le clasifică, le etichetează, persiflează, comentează, cu câtă dramă își prezintă destinul lipsit de acea femeie perfectă, construită tot de ei, femeie care să mănânce numai asta, să poarte haine numai de acolo, să vorbească numai atunci, să le dea numai acel lucru, să-i iubească pătimaș de-atâtea ori și în atâtea locuri! În fine, ați văzut filmul „Ex machina”. E de acolo. Dacă-și pune haine pe ea, roboțica purtând termenul generic de „femeie” devine extrem de seducătoare. Domnii aceștia, trăind în cercul lor strâmt, inventează noi și noi metode de auto satisfacere prin evitarea recunoașterii  statutului de ignorant. Adică până și gălbenușul oului (înainte de fierbere) ar putea născoci un sistem filosofic pe baza formelor cojii, văzută dinăuntru nemărginită și tot n-ar ști cum s-o, mă scuzați, crape. Sau nu. Zeci de texte despre cum să te porți cu „animalul” cu pricina, cum să-l convingi să-ți nască pui vii pe care să-i hrănească cu lapte. Zeci de atitudini despre rolul de pânză al chipului feminin menit să înșele/inducă în eroare bărbatul cu scopul precis de a-l întemnița/priva de libertate. Oh, ce ticăloșie! Pentru ce, oh, Doamne, ai inventat acest specimen care torturează până la sânge unica rasă valabilă? Desigur, pentru un termen de comparație ai adus tu, Doamne, acești alieni cu dinți ascuțiți, aceste făpturi hulpave în stare să ne mănânce și să ne sfâșie…

Wishful thinking, domnilor atât de revoltați și, mai ales, superiori. Cei mai superiori (sic) merg până acolo încât să condamne dorința de egalitate ca o dovadă de nesiguranță din partea lor, a femeilor,  asta după ce se uită cu ochii lor înlăcrimați de bunătate de foarte sus, la ele, dușmancele.

Ușoare circumstanțe atenuante aș acorda domnilor care privesc „problema” ironic și, după lupte și războaie, se declară învinși. Dar nici ei nu au dreptate. Sau, mai bine zis, și ei au dreptate. Și ceilalți au dreptate, și eu am dreptate. Toți avem dreptate. Și nimeni nu știe nimic.

Ce știu și văd eu este că toți ne naștem pe aceeași planetă, iar tehnica actuală nu ne îndreptățește să credem în călătorii interplanetare reale. Ce mai văd este că nici un câine nu e identic cu celălalt.  Mă scuzați, n-a fost cu intenție.

Deci, câți bărbați, atâtea opinii, câte femei, atâtea animale, adică invers. Adică și, și.

„Dacă cel de sus ar fi vrut să ne facă fumători, ne-ar fi pus un horn la cap” spunea cineva, nu mai știu cine. Dacă Doamne Doamne ne-ar fi vrut la fel (ca să poată generaliza domnii generoși), ne-ar fi făcut după un șablon sau ne-ar fi lăsat androgini. Dar Dumnezeu are simțul umorului. Nu ca…

Calul lui Umberto Eco

SPETT.UMBERTO ECO A NAPOLI(SUD FOTO SERGIO SIANO)

SPETT.UMBERTO ECO A NAPOLI (SUD FOTO SERGIO SIANO)

A… murit Umberto Eco!? De dimineață am rămas cu gura căscată în fața calculatorului. Cum se poate? Nemuritorii mor? Știam că are o vârstă, știam anul nașterii foarte bine și totuși… nu-mi vine a crede. Tristețea ce m-a cuprins pare să râdă de mine și de însuși motivul ei. A murit un om pe care nu-l cunoșteai, ce Dumnezeu? Autorul îndrăgit este acolo, în pagini. A murit și Marquez și n-ai plâns. Și ți-a plăcut și ăla. Gândește-te că, din cauza lui Eco, era să-ți pici examenul la teoria literaturii și primul an de facultate. Gândește-te că examenul ăla pentru care nu l-ai citit te-a ambiționat să o faci. După. Îți dai seama că asta te-a făcut să pierzi nopți întregi când, într-un moment de revelație și ca să impresionezi un profesor seminarist, ai decis să-l citești pentru lucrarea de diplomă? Și nu, nu erau cărțile pe net ca acum. Realizezi câți bani și timp ai dat la internet cafe ca sa te minunezi de pagina lui oficiala, pe unde rătăceai cu orele și-i căutai adresa? Mai ții minte că i-ai scris într-o italiană de baltă și că așteptai și răspuns? Naivo! Mai știi cum așteptai să primești amărâții ăia de o sută de euro ca să fugi la Cluj să-ți iei ultimele romane? Știi cum veneai acasă și le puneai pe cântar? Cinci kilograme de Eco, spuneai satisfăcută. Recunoaște că nici acum n-ai terminat Cimitirul din Praga, căci îți trebuia caiet și creion mereu. Mai știi cum te strigau colegele pe coridor cu numele lui, că de altceva și altcineva nu mai vorbeai? Îți amintești cum ai crezut că ai găsit camera secretă din Numele trandafirului, după ce ai umplut numeroase foi de desen cu schițe de biblioteci-labirint? Și nici măcar nu te pricepi la matematică… Îți aduci aminte câte fire albe ți-a scos pendulul? Și cum visai noaptea că naufragiezi cu Fernando?
Eu tac. Tristețea mea are dreptate. Numai de câte ori întorceam capul, citind, căci mi se părea că mă urmărește un autor model care râde în barbă de orice încercare de schițare a lui. Nu, Umberto Eco n-a murit. Dacă a murit, a găsit el cu siguranță o ieșire secretă din moarte. Acesta era farmecul cel mai mare al cărților lui, de orice fel. Autorul lor trăia acolo între pagini, cu tine, citea cu tine în același timp și-și punea întrebări la fel de grele cum îți puneai și tu. Era peste tot. Era tot.
De o săptămână scriam asta:
Vibrații
Dacă eu n-aș fi fost eu
e și u
și vibrația mea n-ar fi avut gustul cafelei tale
la soare, pe o terasă, în Mănăștur,
aș fi fost cu siguranță o ea, e și a,
neștiută și nedesfăcută de milioanele de vibrații
ale cafelelor miilor de necunoscuți, din cărți mai ales,
m-ar fi chemat pe rând Marian, cea care
trage cu arcul, Louise, și nefericita Anna, dar m-aș fi numit
neapărat Justine, sadicii știu de ce, o Justine liniuță Emma
și-aș fi fost propria mea regină, regina literei A,
nu mi-ar mai fi trebuit decât un scriitor
și, firește, calul lui Umberto Eco,
să mă găsească și pe mine
cineva.
Era la mine-n gând.
Tristețea a plecat. Eu m-am reapucat de Cimitirul din Praga. Mă duc să-l caut.

Ce duc cu mine – citind Kundera

kundera1

Îi spuneam azi unei fetițe emoționate de ideea de poezie că o poezie bună, o carte bună e aceea care te face nu s-o înțelegi, ci să găsești în ea lucruri despre care nici nu știai că te preocupă, lucruri, senzații pe care să le poți dezvolta, să le poți crește în mintea ta, în imaginație, lucruri pe care să le duci mai departe, să le dai viață. Zic lucruri aflându-mă sub proaspăta și puternica impresie a ultimei pagini din romanul lui Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei. Lucruri pentru că asta suntem, din cel puțin o perspectivă, noi și cele create de noi. Cred că acela care n-a fost pentru cel puțin un moment în afara ființei n-ar ști s-o cântărească în mod corect. Cu asta începe romanul care mie mi–a părut, pe măsură ce-l citeam, mereu altceva : ce suportăm, greutatea voluptății sau etericul posibilității ei ? Cine e laș, sinucigașul care renunță la povară sau sisificul sadic care găsește plăcere în ea ? Repet : cine e laș, sinucigașul care are tăria să-și grăbească destinul cu o insatisfăcătoare senzație de control sau sisificul care se ascunde în spatele încovoiat al obișnuinței ? Ce-am găsit eu în cartea asta ? Imediat după ce am terminat-o nu mi-a fost prea clar, așa că am căutat pe google alte interpretări. Dezamăgire. Sincer, nu mă interesează unde s-a născut  Kundera, oricum nu mai trăiește (numai) acolo, nici interpretările  socio-politice (am urât sociologia în facultate, dar am iubit profesoara), deși se vorbește despre impactului contextului social asupra destinului celor patru personaje (Tomas, Tereza, Sabina și Franz, cinci cu bietul Karenin masculinizat), despre cât de liber este liberul arbitru. În cartea asta eu am găsit răspunsuri, după cum spuneam  mai sus, la întrebări de care nu știam că mă frământă (ce cuvânt metaforic), răspunsuri, firește,sub forma altor întrebări.  De ce romanul mi-a dat imediat senzația de scenariu de film, drept pentru care am și căutat și găsit varianta cinematografică, de care, pare-se, Kundera se declară nemulțumit ? Eu aș fi căutat regizori francezi ca Jean Pierre Jeunet sau Yann Samuell, cu convingerea că ei vor ști exact ce să facă din cartea asta. De ce Tomas se grăbește să îmbrace haina de prim-amorez obsedat de taina și unicitatea femeilor, ca un Grenouille de parfumul lor ? De ce nu-i ajunge Tereza ? De ce Tereza capătă substanță abia la final, de parcă autorul însuși atunci o descoperea (superb joc naratorial) ? De ce Franz cu foamea lui de normalitate mă scoate din toate săritele și nu reușesc deloc să-i vizualizez mușchii mult lăudați ? De ce pe Sabina o înțeleg prea bine ? De ce am senzația că numele personajelor  sunt inspirate din Biblie ? De ce nu-mi plac câinii ? De ce alege autorul cu titlul ușurătatea ?

Ce duc cu mine din cartea asta ? În mod foarte ciudat, o idee ce mă ocupa chiar în momentul  alegerii lecturii : lipsa de entuziasm pentru orice eveniment natural (vorbesc de moarte) implacabil care nu mai poate șoca prin esența lui și care provoacă tocmai prin lipsa de semnificație atribuită. Habar n-am dacă și cum au murit Tomas și Tereza, dar finalul prezentat de mai mulți cameramani e mult mai spectaculos decât o certitudine. Să revin la idee : poate că nici nu știm când murim, poate că trecerea e un prag atât de fin ca o schimbare de canal tv cu telecomanda, încât nu realizezi cu adevărat dacă te mai  uiți la filmul tău sau au început știrile ; poate că nu vom ști cu adevărat dacă acum trăim sau ne murim (tranzitivitatea e necesară pentru a oferi durată verbului), dacă nu cumva am trecut dincolo déjà de cinci minute și accidentul mortal de la tv nu e propriul nostru final ? De unde știm că personajele de care ne lovim zilnic sunt reale și nu propriile noastre închipuiri, completări, de unde știm că dragostea de care se face atâta caz nu e decât o altă formă de narcisism, o oglindire negativă a idealurilor fiecăruia, proiecție menită să le păstreze, pe ele, pe idealuri, ca pe o fata morgana spre care să ne îndreptăm zilnic ca să avem și noi un scop în ceea ce numim „viață” ? Și ce se-ntâmplă când peisajul se schimbă, aerul devine limpede, clar, iar munții din depărtare capătă luciul unei ilustrate ? Ha ?

Am trăit destul pentru azi. 1. Somnul

a0198803970_10
Am ieșit pe coridor să caut baia. Neoanele aspre din spatele gratiilor cromate stăteau cuminți în cutiuța lor din tavan, ca de obicei. Mă obișnuisem cu ele, nu le mai simțeam ostile sau deprimante. Când le vedeam așa însemna că era liniște. Ușa de la camera asistentelor lăsa să se vadă o dâră de lumină galbenă. „Încă nu doarme” mi-am spus, când un cap blond, tuns scurt s-a ivit pe la jumătatea ușii să vadă care salon se deschide. De obicei dormea la ora asta întinsă pe patul de tratament și sforăia ușor, ceea ce-mi smulgea un zâmbet ușor în timp ce-mi târâiam papucii de casă moi spre baia rece de la capătul coridorului. La întoarcere am deschis ușa încet să nu trezesc monștrii ce dormeau pe partea cealaltă. Margarina pusă de mine de dimineață pe balamale părea să funcționeze. M-am întins cu greu în patul țeapăn, plin cu cărți și prosoape, unele umede. Am pipăit cu mâna dreaptă după tensiometru, era acolo. Cu un oftat, am închis ochii. După culoarea ferestrei, era deja 4 spre 5 dimineața. În curând aveau să se deschidă cu brutalitate ușile și, târând după ele mese grele cu tot felul de cutiuțe metalice, asistente obosite aveau să-mi împlânte termometrul nespălat la axile și să-mi traumatizeze branula ce-mi împodobea brațul stâng cu mărgele vineții. Apoi aveau să vină să-mi mute papucii de sub pat îngrijitoarele. De fiecare dată uitam să-i ridic pe un scaun ca să evit atingerea cu grămada inertă de o culoare îndoielnică mirosind a substanțe necunoscute, respingătoare, cu care împingeau pe după dulapurile cu sertare albe. În curând aveau să se audă pe coridor tocurile nemiloase ale asistentei-șefă care se îndreptau direct spre mine sau, mai bine zis, spre singurul loc în care mă simțeam stăpână, la mine acasă și avea să mi-l devasteze, scoțându-mă fără milă în stradă din confortul minții mele adormite. Venea cu propriul ei tensiometru, tot electronic, de încheietură, să mă măsoare. Întotdeauna dădea din cap nemulțumită: „Iar e mare! Ce-ați făcut azi-noapte? De ce n-ați dormit?” Iar eu mă cuibăream în spatele foiței subțiri care rămăsese intactă în casa mea și scoteam un fel de șoaptă inumană: „Acum juma de oră era 11 cu 8!”. Îmi luam tensiunea cu aparatul meu, cu mișcări încete, pe sub pătura aspră, înainte de ora 6, după ce făceam exerciții de control al respirației timp de 10 minute. Știam că, după ce se declanșează ziua și tocurile, speranțele de normalitate se sinucideau rapid și eficient. Nimic nou azi. Iar mi-am pierdut gelul de duș la baie. Ori infirmierele făceau incursiuni prin bagajele mele, căci aveam produse de calitate, aduse de mama. Nu știam sigur. Jos, pe bulevard, oamenii treceau pe trecere, mergeau mergere și priveau privire. 16 cu 10. „Domnule doctor, v-am spus că nu-l mai simt de două zile?” „Nu vă îngrijorați, poate doarme. Mai aveți câteva săptămâni bune până la 7 luni. Nu trebuie decât să stați liniștită. Dormiți.”

Schiță cu Matilda în Patul lui Procust

images
– Adică vrei să spui că suntem incompatibili, Ana?
– Dacă așa zici tu… doar că nu aș fi ales cuvântul ăsta.
– Dar care ?
– Nepotrivire…
– De caracter ? Nu mă face să râd.
– Mihai, asta e realitatea. Că vrem sau nu vrem. Se ghemui lângă el în cămașa de noapte azurie. Știi cine a fost Procust din romanul lui Camil Petrescu ?
– Nu.
– Un tâmpit. Își aducea turiști acasă și-i băga în pat.
– Tu râzi de mine ?
– Nu. Asta făcea. Avea un pat de aramă. Unul potrivit. Și Ana râse cu toată gura și-și ridică ușor capul să-l privească. Dacă turiștii erau nepotriviți, îi maltrata. Dacă unul era prea scurt, îl întindea, iar dacă altul era prea lung… îi tăia picioarele. Era sadic.
– Adică vrei să zici… fă tu analogia.
– Adică așa e și cu nepotrivirea asta. Iubirea mea e prea scurtă și tu vrei s-o lungești. Iubirea ta e prea mare și mă depășește. Dar n-aș vrea s-o tai…
– Și altceva?
– Păi cam atât. Ți-am zis că era tâmpit. Putea să aleagă calea de mijloc.
– Care?
– Să-și facă mobilă la comandă, prostuțule, ha ha ha ! Și să-și pună firmă afară cu bed&breakfast.
– Mda. Și unde mai era plăcerea ? Unde mai era asta ? Și, cu o răsucire iscusită, îi prinse mâinile în pumnul lui, iar cu celălalt braț îi ridică delicat bărbia.
„Vreau să te sărut, se pomeni gândind Ana, așa lung și apăsat cum își pupa Bukowsky femeile ! Ce minune ! Săruturi de acum 13 ani, de acum o sută de ani !”
– Și cum se termina toată afacerea ? se desprinse Mihai din îmbrățișare.
– Păi, ideea de bază e că dragostea nu depinde de diferențele de statut social, civil, financiar sau de nivelul de inteligență sau frumusețe. Toți o vor, toți reușesc s-o aibă. Iubirea zic. Fiecare personaj are parte de ea în felul său. Vreau să zic că, așa cum sunt ei, așa e și iubirea lor : fizică, obsesivă, ascunsă… Partea tristă e că, din cauză că fiecare o vede din prisma lui, egoist, niciunul nu realizează că, de fapt, poate fi și altceva și trăiesc așa, în micimea sentimentelor lor. Pfoai, de ce nu m-am gândit niciodată la analiza asta în clasă ? Scoteam o lucrare de doctorat…
– Aham. Și a ta cum e ?
– Lucrarea ? Neterminată…
– Nu, iubito, dragostea…
– Tot așa… „Săruturi de acum 13 ani… unde ați fost ? Unde le-ai ascuns ?”
– În Patul lui Procust ! Și să mai zici că nu-ți citesc gândurile…
– Cu buzele, citește-le cu buzele…

Cum se ratează un adulter

download

Mă-ntâlnesc cu o amică la cafea. Vine după juma de oră cu niște ochi mari cât cepele și cu rochia udă. Zâmbesc cu subînțeles. Se face că nu mă vede, își comandă o cafea, o apă minerală, trage cu sete dintr-o țigară și începe:
– Draga mea, tocmai am suferit o mărire forțată de stimă de sine.
– Serios? zic și beau și eu o gură de capuccino. Prietena mea e mai plinuță și, de aceea, complexată, ca noi toate.
– Da. Mă gătesc să vin spre tine, știi că nu prea ies și atunci cum prind ocazia îmi dau și eu cu ruj.
– Așa… Și?
– Și mă dau și cu parfum…
– Șiiii?
– Și mă pune necuratul să iau la ocazie. Un cunoscut din sat. Ăla fericit. Cică „domniță dragă, de când aștept! Am onoarea să mă ducă la oraș o doamnă frumoasă și drăguță!” Buuuun! Zic mulțumesc, că așa m-a educat mama. Ăla îi dă întruna. „Ce vreme frumoasă! Îmi place cum arăți, cum te menții… ce faci la oraș?” Io: „mă grăbesc la serviciu”.
– Aha, nu-ți plac complimentele mai nou?
– Fată, îmi plac, da alea inteligente, știi tu, cu cap! Ăla nu și nu.
– Era fără cap?
– Tu râzi, da la fiecare compliment mă trăgea de umărul drept, de eram toată câtă mă vezi lipită de ușă.
– Așa, șiiii?
– Trebuie să recunosc că avea stil: două vorbe despre vreme, una despre nevastă-sa, trei despre mine și iar de la capăt. Toate ca toate, dar deja băga mâna. Știi cum am oroare de atingeri nepermise. Mi se face pielea ca de crocodil când vin din ăștia și pun mâna pe mine. Apreciativ, desigur.
Și amica mea mai ia o gură de cafea și mai aprinde o țigară.
– Te-ai liniștit?
– Acuma da. Punctul culminant. „Ești fată faină, io încerc, ca tot omu, dacă vrei, bine, dacă nu îmi zici să-mi văd de treabă, dar poate merge o dată să facem, poate îți place și mai vrei!”
Râd cu zgomot, încât se întorc spre noi, curioși, vecinii de la celelalte mese.
– Taci, fată, că i se urcase mâna spre gât de abia mai suflam. Infarct să fac, nu alta. Îi zic: „să-ți vezi de treabă. Unde te las?” Ăla se face că nu aude! Culmea! Zice: „să mai spui o dată că nu aud bine, că și nevastă-mea…” . De aici mi s-a rupt filmul. Am oprit și l-am dat jos. A mai pus o dată mâna pe umăr, dar m-am tras cât am putut. Of! Să mai zic că n-am succes la bărbați! La lipitori și la pensionari! Bleah!
– Lasă, lasă, că tot bărbat se cheamă.
– Da, am oprit la izvor și m-am spălat pe umăr cu nădejde. De-aia-s udă…
– Aha…
– Și pe drum spre tine mă scuturam și înjuram.
– Tu? Nu te cred….
– Ba da. #%^-ți *&^% $ ^%-tii de cretin, ziceam, de te mai prind o dată la mine, nu te spală tot Arieșul, măi! Păi tu nu-mi ajungi nici la degetul mic de la picior și vrei ^%$#@ , mă?
De data asta m-au auzit toți cred când am izbucnit în hohote. Prietena mea e foarte pudică în limbaj de obicei, deci, trebuie c-a deranjat-o foarte incidentul.
– Da, dragă, injecție cu stimă de sine, cum îți spuneam. Adio, complexe, mă vrea cutărică din sat! Serios, acuma, o să am coșmaruri la noapte! Care te-o mai lua la ocazie pe careva…